I am Cici!

De Coman Florentina
Publicat la 28.10.2026 · 4 min de citit

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid02vP6N9b2UFBXDL116FxG8bGiiUPaUgsXNznao1zumymKzJpji8sUFLfz2hf2RLuWal&id=100069540552071

....
Ne-am căsătorit: aveam senzația că acum voi deveni soția ascunsă! Am acceptat toate condițiile impuse de el: singurul lucru pe care l-am dorit a fost să ne căsătorim, un sacrificiu pentru copilul care avea să vină pe lume. Simțeam că moare în mine și ultima licărire de speranță. Ideea de a nu mai face școală punea capăt visului meu pentru o lume mai bună. Am renunțat la școală în clasa a unsprezecea dar mi-am jurat că voi continua într-o zi, când el va deveni mai prietenos și va accepta ca eu să studiez mai departe.
Dintre toate condițiile lui, aceea de a nu face nuntă m-a făcut să sufăr cum nu mi-am putut imagina: fiecare fată visează la ziua în care va fi mireasă. Și eu am visat! Multe dintre visurile noastre pot deveni realitate la un moment dat însă visul acesta al meu nu va mai putea deveni niciodată realitate. Pentru visul meu năruit nu-l pot ierta! Și nu mă pot ierta! Am înțeles lucrul acesta în ziua în care unul dintre vecinii de bloc și-a căsătorit fata: când am văzut-o mireasă, tot trupul mi s-a strâns, de parcă asistam la o înmormântare și nu la o nuntă. Am plâns prăbușită înlăuntrul ființei mele! Am plâns la toate nunțile din viața mea. Încă îmi mai plânge sufletul la nunți! Și am înțeles că îmi plâng propria nuntă, că jelesc după rochia albă și după fericirea miresei de care nu mi-a fost dat să am parte. Eu nu am avut acest drept! Mie mi s-a luat acest drept sau l-am pierdut, din neștiință, din prostie, nu știu. Știu doar că centralistul a hotărât ca eu să nu fiu mireasă. Mi-am făcut o rochie albă, scurtă, care să-mi prindă și burtica. Măcar în sufletul meu să fie nuntă, dacă între noi doi nu poate fi loc pentru asta. Doamne, ajută-mă să nu-l urăsc!
Mama a participat la nuntă, încruntată ca și centralistul. Mi-a zis cu răutate: nu am crezut că tu, tocmai tu ai să-mi faci una ca asta. Pentru asta ai vrut la oraș, ca să ajungi o .....? Cred că am devenit insensibilă la durere: o priveam pe mama și nu îmi mai simțeam corpul, nici sufletul. Știam doar că mă biciuiesc vorbele ei dar nu le mai simțeam durerea. Până la ofițerul stării civile a mers alături de mire iar eu în spatele lor. Urla din nou în mine vorba aceea dureroasă și frecventă: sămânță afurisită... și urla atât de tare încât mi-am acoperit urechile cu palmele, ca să n-o mai aud. Dar vocea mamei era înlăuntrul meu și nu mai puteam face nimic.
Așadar, sunt soția unui bărbat! După cum a spus înainte de căsătorie, el vrea să trăiască! Vrea să se bucure, vrea să nu se streseze, vrea să aibă o viață bună. Iese în oraș cu ,,băieții,, și se întoarce acasă târziu, pus pe ceartă. Dacă seara lor se prelungește, vine destul de beat. Când este de tură la centrală întârzie, iar în timpul liber stă la televizor sau iese să ajute pe câte cineva, este un om harnic și generos cu alții, știe să se facă plăcut, este chiar vesel, glumeț. Oamenii îl plac! Sâmbăta și duminica doarme mult și stă la televizor. Uneori iese în oraș cu băieții, niciodată cu noi.
Când intră în casă, nu are nicio umbră de zâmbet: aspru, nervos, tăcut. Uneori se joacă cu fetița dar nu suportă să o audă plângând. Are nevoie de liniște ca să poată urmări programul la televizor. Dacă se întâmplă să ne audă vorbind, se înfurie: așa am învățat să vorbim în șoaptă! Când este vreme frumoasă, ieșim în parc, pe străzi. Ne place să ne plimbăm prin oraș. ,,Doamne, ajută-mă să-l accept!,,.
Ca soț este un ucigaș: a nimicit tot ce mai era întreg în mine! Nu-i place pielea mea, spune că este aspră. Nu suportă părul meu, crede că arată ca o mătură. Îl deranjează urechile mele, i se pare că sunt prea mari în comparație cu dimensiunea capului. Și picioarele sunt urâte, ar putea fi mai pline, sunt ca două bețe. Sunt prea mică de statură! Vorbesc prea ca din cărți, viața este asta pe care o văd, nu cea pe care o visez eu. Mâinile sunt prea mari față de corpul meu mic. Miros a tocană! Miros a copil! Părul mi-e deranjat! Rochia nu stă bine pe mine! Nici să nu mă gândesc să ieșim în oraș, să nu-l mai stresez cu pretențiile mele!
Nu mă poate ierta pentru că a devenit tată și soț. Îl irită orice fac și îl irită orice spun, așa că am învățat să tac. Îi simt furia mocnindu-i în priviri, în voce, în gesturi. Fără o umbră de zâmbet când mă privește sau când îmi vorbește, fără bucurie, fără chef, mă face să mă simt veșnic vinovată pentru ceea ce am devenit noi doi, o familie fără voie. Vina întreagă o port eu pentru că am păstrat copilul. Când a ales să se culce cu mine, el a vrut doar sex. Ar fi trebuit să fac la fel și eu dar nu, eu m-am încăpățânat să cred că a face un avort este o crimă. Și asta îl costă pe el, nu pe mine, că da, îți convine să te faci doamnă pe numele meu. Și blestemă ziua în care s-a încurcat cu mine.....
(fragment din romanul I'm Cici)

Surse

I'm Cici - Editura Pastel Brașov

Articolul are caracter informativ și nu înlocuiește consultul unui specialist.